Prima zi din restul vietii noastre – Concert in Suburbia si The Greatest Distance

Aseara am sustinut primul concert in noua formula in Club Suburbia din Bucuresti. In deschidere au cantat trupele East Area si Kinethics.

Desi s-a adunat destul de putina lume, oamenii au adus cu ei un entuziasm incredibil. Au inconjurat scena si nu s-au mutat pana tarziu in noapte.

Am urcat pe scena crispati, nestiind ce ne asteapta si cum vor reactiona oamenii la noul material. Breakdown a fost piesa de sacrificiu si Moro (sunetistul nostru) a facut ultimele ajustari.
Ne-am acomodat foarte repede si una dupa alta piesele incepeau sa prinda forma si energie. Atmosfera a devenit din ce in ce mai tensionata iar cei din sala, in loc sa se agite in fata scenei isi blocasera privirile asupra noastra si ascultau inerti, ca la sfarsitul piesei sa explodeze in aplauze . Ne-am simtit extraodrinar. Oamenii nu se miscau doar pentru ca asa le dicta bassul…erau fascinati, ascultau, le puteam citi versurile pe buze, pulsau alaturi de noi . Au inteles ca noi venisem acolo sa le cantam, nu sa ii obosim.

Una dintre cele mai intense piese de pe noul material este The Greatest Distance, pe care o dedic la fiecare concert unei personae special care nu mai e alaturi de noi. Niciodata, insa nu specific despre cine este vorba.
The Greatest Distance este dedicata tatalui meu care a incetat din viata in Octombrie 2008. Am inceput lucrul la ea inainte ca tata sa se imbolnaveasca dar nu parea sa aibe vreo finalitate. Totusi, in momentele dinaintea mortii lui, in capul meu rasuna constant un pasaj al piesei. Ca atare, dupa ce chinul lui s-a incheiat si am putut sa ma re-intorc la repetitii, am terminat piesa.
Tatal meu a fost motivul pentru care m-am apucat de muzica, a fost omul care mi-a format dragostea pentru aceasta forma de exprimare,cel mai mare admirator al nostru si cel mai aprig inamic atunci cand la 17 ani vroiam sa plec la repetitii si el considera ca nu era cazul. L-am iubit enorm si acum, inainte de a urca pe scena imi doresc sa-l vad undeva in spatele clubului, fixandu-ma cu privirea si zambindu-mi mereu incantat indiferent cat de rau suna.

Reactiile la The Greatest Distance au fost incredibile.

Finalul concertului a acumulat toata tensiunea bassului si tobei, si toata dinamica dintre voce si chitara iar refrenul de la Freedom Rope a fost cantat de intreg publicul.

Am ajuns acasa extenuati si fericiti. A fost o seara de vara extraordinara in Bucuresti.

Ne vedem la Sibiu…

Teodora